﻿ROMÂNIA LIBERĂ, BUCUREŞTI, 19 NOEMBRE 1877
      
      Plevna a cădut.
      Trăiască România liberă şi independentă. 
      Romăni, astăzi s’a pus ăntăia piatră la temelia neatărnării patriei, de braţele viteze ale voinicilor, noştri.
      Trăiască armata romănă!... fiă strigătul unanim de la o margine la alta a pămăntului romănesc.
      Fraţi romăni, uniţi-vă inimile în această zi mare; uitaţi pentru totdauna neînţelegerile trecutului. O nouă viaţă se deschide Romăniei. De la noi atărnă să o facem fericită.
      Chiămat în potriva Plevnei de interesele noastre şi ale aliaţilor noştri, poporul latin de la Dunăre a dovedit lumei întregi, că eroismul n’a perit din săngele romănesc.
      Griviţa şi Rahova, crăncena luptă din prejurul Plevnei în contra lui Osman-paşa, care se asverlise ca un leu cu o armată disperată asupra linielor noastre, vor spune viitorimei, cine este liniştitul plugar de la poalele Carpaţilor.
      Eroi din alte vremuri, viteji de ai lui Mihaiu şi Ştefan, voi trăiţi încă în urmaşii voştri.
      Cu arma într’o mănă, cu cartea într’alta, România liberă, tolerantă, pacinică dar teribilă în contra celor ce i-ar mai nesocoti drepturile, va sta în fruntea popoarelor din Orient.
      Viitorul nostru este mare. Să ne iubim şi să lucrăm laolaltă!
      Căderea Plevnei este evenimentul militar cel mai însemnat din Europa, de cănd oştile Ţarului au trecut Dunărea. La căderea ei, Romănii au luat o parte distinsă.
      Intraţi în luptă într’un moment de descuragiare pentru armata creştină, noi am îmbărbătat pe aliaţi cari se isbiseră de nişte obstacole neaşteptate. Aventul şi vitejia fraţilor noştri au ţinut în loc impetuositatea Osmanlîilor, şi au atras pe Marte în partea creştinilor.
      Astăzi se culege rodul intrării noastre în acţiune. 
      Dar acest rod căte lacrime a costat pe naţiune! De căţi scumpi fraţi nu este veduv căminul familiei romăneşti. O lacrimă pentru denşii astăzi, iar măine numele lor vor fi scrise în cartea neuitării, carte ce vecinic va sta deschisă pe altarul independinţei statului romăn.
      Dar în mijlocul lacrimelor pentru vitejii ce nu mai sunt; în faţa victoriei ce ni-a dat-o eroismul lor, suntem datori să aducem un omagiu marelui căpitan inimic, care a salvat onoarea Turciei.
      Osman-paşa a fost un om superior. El s’a împotrivit ca o stîncă puternică înaintărilor entusiaste ale Ruşilor; el a sdrobit din căte-va lovituri o mare parte din armata duşmană ţerei sale şi a băgat spaima în răndurile ei, în căt Europa uimită a recunoscut puterea de viaţă a Turciei şi începuse să creadă că campania creştinilor în contra semi-lunei este perdută; el a ţinut atătea luni în loc armatele inimice şi a dat ţării sale timpul de a se pregăti pentru o apărare serioasă, - şi în fine, chiar în momentul din urmă, cănd împresurat de forţe superioare, era constrăns să capituleze de foame, n’a voit să’şi dea sabia fără luptă. Osman-paşa a încercat o esire impetuoasă, a dat o bătăliă, crăncenă, s’a luptat ca un erou pentru ţara sa, şi numai rănit, cu armata sdrobită şi cu Plevna pătrunsă, s’a predat învingetorilor. 
      Osman-paşa şi-a împlinit ca un mare cetăţian, pănă în urmă datoria sa către patriă. El merită stima învingetorilor. 
      Aşteptănd amenuntele despre acest mare fapt de arme, «România  liberă» ia vesmăntul de serbătoare pentru această zi de mare izbăndă.
      Am voit resbelul, căci interese mari erau în legătură cu dânsul.
      Dar tocmai fiind-că l’am voit, inima noastră era încinsă de chinuitoare griji. Plevna ne apăsa pieptul. Ultimele  evenimente de la armata lui Ţarevici ne  pusese  pe gânduri, speranţele noastre se înfăşurau într’un văl gros de temeri.  
      Astăzi, Plevna cădută, greaua piatră este ridicată de pe pieptul nostru. România poate respira. 
      Actul, cei mai dificil al resbelulul este terminat. Armatele creştineeşi pot urmări mai repede scopul lor, căci forţele le sunt mărite.
      Mehemed-Ali este slab. Ţarevici şi Zimmerman vor ţinea cadrilaterul în respect, iar partea cea mai mare a armatei de vest va putea merge asupra Sofiei, şi de aci către Filipopoli şi Adrianopoli.
      În pace nu credem, acum.
      Să dea Dumnezeu ca noi să fim, amăgiţi, căci atunci am avea fericirea să primim mai curănd în triumf pe fraţii noştrii şi pe Domnul Ţerii, strălucitul lor căpitan. 
      Până vom avea această fericire, «Romănia liberă», în această zi măreaţă pentru istoria naţională, salută cu mândrie, armata română şi pe viteazul ei Căpitan.
      Trăiască poporul  românesc într’o patrie vecinic liberă şi independentă!   
      

ROMÂNIA LIBERĂ, BUCUREŞTI, 30 NOEMBRE 1877
      
      Câtă veselie, cât entusiasm făcu să isbucnească din pepturile Românilor vestea despre căderea Plevnei, a cărei resistenţă obstinată ne ţinuse atâta timp inima strânsă de nesiguranţă: numai cei ce vedură ieri capitala, în mantia ei de serbătoare şi mulţămire, numai aceia vor putea să-şi formeze o idee îndestulătoare.
      Partea însemnată ce armele române luară în această memorabilă luptă, alături cu aliaţii noştri creştini, şi vestea despre eroismul cu care ostaşii români puseră piept ca să îmbrâncească năvala tigrilor flămânzi, ce se aruncaseră desperaţi şi hotărîţi asupra întăririlor noastre, a turnat un balsam de alinare peste durerile pierderii atâtor scumpi şi bravi fraţi, a liniştit mult sufletele îngrijate de furtunoasa nestatornicie a soartei resboaielor. 
      Gloria, cu toată scumpătatea cu care trebuie s’o plătească naţiunile, va rămânea însă pentru tot-dauna un mijloc puternic de a încălzi sufletele de a le dispune spre fapte mari, de a le înbărbăta în vremuri de restrişte, şi noi fericim poporul care posedă acest nobil şi înalt sentiment, căci el este o dovadă vie despre puterea morală a acelui popor, despre tăria vieţii ce-l însufleţeşte, despre viitorul care-l aşteaptă.
      Dobândirea independenţii cu sacrificiul sângelui, va trece la posteritate ca cea mai scumpă moştenire, ce va ilustra paginele istorii noastre.
      M. S. Vodă, care, prin purtarea sa de ostaş viteaz, a bine-meritat de la ţară, dimpreună cu întreaga sa armiă, a avut cea mai fericită inspiraţiune, când a cugetat a decora piepturile eroilor cu o medalii anume pentru independenţă, care să perpetueze în familii suvenirea luptelor pentru dobândirea neatârnării statului român şi liberarea popoarelor martire, cari au gemut până acum sub călcâiul celui mai fieros despotism. 
      Ziua de 28 Noembre, împreună cu celelalte date strălucite ale campanii la care am luat parte, ne vor acorda onoarea, aşa de scump plătită, de a întrupa istoria noastră, din nenorocire atât de puţin considerată, atât de puţin cercetată, chiar de Europa cultă, cu istoria generală a celorlalte neamuri.
      Faptele de arme ale Românilor de azi vor dovedi Europii valoarea poporului latin de la Dunăre, şi-i vor da ocaziunea de a înţelege şi apreţia enormele sacrificii ce această naţiune a trebuit să’şi impuiă, torentele de sânge ce ea a versat, în timp de cinci secoli mai bine, ca să puiă stavilă îngrozitoarelor valuri de oarde fanatice ale semilunii, cari voiau să se reslăţească peste Europa şi să’i înăbuşească orice suflare de progres şi de libertate.
      Aproape singuri am ţinut în tot evul mediu şi până către începutul timpurilor moderne, gigantica cruciată în contra Turcii, ardend de dorinţa de a-şi întinde stăpânirea şi în Europa de occident.
      Cât am suferit! Cât am sacrificat! Avem un păment scump prin atâtea neperitoare aduceri aminte. Pămentul nostru este întărit cu osemintele părinţilor noştri; pămentul pe care se luptă acum fraţii noştri, a fost adesea frămentat cu sângele fiilor lui Trajan.
      Azi este dară ceasul bine venit, când trebui să «scuturăm pulverea dupe hrisoavele neamului românesc» şi să punem în vederea cititorilor, în locul de onoare al «României libere», câte-va şiruri de preţioase mărgăritare din acea salbă fără preţ, pe care N. Bălcescu, de înaltă şi neperitoare memoriă, anină, cu un sunet inspirat şi convins, de gâtul iubitei sale ţări.
      Este Istoria lui Mihaiu Vodă Viteazul, pe care am anunţat-o cu o adâncă mulţămire, şi care va vorbi acum:
      «'Vicleana cursă ce i-o întinsese tătarul, făcu pe Mihaiu a fi foarte neîncredetor către Turci şi a nu mai voi să trateze cu denşii; de aceea, când în aprilie, sultanul ei trămise doi ciauşi vorbindu-i de pace şi rugându-l a’l lăsa să treacă cu oştirile în Ungaria, el mai că nu voi a’i primi, ba încă, spre a’şi resbuna de ocara făcută de Tătarii ce ei călcase ţara, dete drumul la vro câţiva ostaşi ai sei, ca să treacă Dunărea şi să prindă pe Turci. 
      În luna lui Maiu (1596), 2,000 Români coprind Cladova, se întăresc într’ensa şi rescoală o parte mare din Bulgaria; tot atunci, 2,500 de haiduci români din ţara Românească, trecând Dunărea mai sus de Nicopole, pustiesc mai multe sate şi izbesc fără de veste cetatea numită Plovna pe Isc, mai la vale de Nicopole, prind pe beiul cetăţii ce venise de curend la Adrianopole cu femeea şi cu copiii lui, precum şi mulţi alţi Turci şi evrei însemnaţi, câştigă multă pradă şi pe urmă sfarmă oraşul. La întoarcere fură isbiţi de ianicerii şi Turcii din Nicopole, dar se bătură aşa de bine şi cu atâta îndemnânare, încât puţini vrăjmaşi scăpară şi ei se întoarseră biruitori cu prada lor în ţara Românească. »
      Fiă zis într’un ceas bun!
      Sunt dar, fără opt-spre-zece ani, trei veacuri de când Turcii încercaseră vitejia Românilor în dealurile Plevnii, poate chiar în aceleaşi locuri unde se ilustrară eroii de la 30 August.
      Dorobanţii au dovedit cu fraţii lor dinpreună că, pe lăngă cuca strămoşească, ei păstrează încă inima de vechiă bărbaţiă şi braţul de oţel al haiducului din acele vremuri.
      Să nu ne lăsăm însă ca mărimea isbăndii să ne ameţească. Cugetarea rece să fiă tot-d’auna cu noi.
      Acum, trebuiă să ne încordăm şi mai tare puterile, să ne agerim şi mai mult mintea, ca să nu părăsim calea care ne va conduce la dobândirea roadelor ce se cuvine a culege.
      A şti să învingem şi a şti să profităm de victoriă, sunt două lucruri cari aevea se cer a le avea unite, ca să putem eşi la resultate mulţămitoare.
      Camerele şi guvernul să caute a le combina: pacea nu poate fi departe.


ROMÂNIA LIBERĂ, BUCUREŞTI, 1 DECEMBRE 1877
      
      Lumea este nerăbdătoare de a cunoasce cât mai în grabă amănuntele luării Plevnei, şi cu drept cuvânt. Acest fapt militar, de atâta timp aşteptat, este cel mai însemnător din câte s’au săvârşit pe câmpul de resbel european.
      Cu toate acestea, de şi veştile sosesc cam încet, nu trebue să ne plângem în contra cartierului general. Cât va fi având de lucru în acest moment, înţeleg numai aceia cari cunosc ce va să zică un asemenea fapt de arme. Îngrijirea şi păzirea unei garnizoane aşa de numeroase; ocuparea unor posiţiuni strătegige, cari să formeze din Plevna un nou punct de reazim pentru operaţiunile viitoare; formarea planului de luptă mai departe şi alte multe îndatoriri, ce nu se pot neglige în campanii, absorb toată activitatea unui stat-major consciinţios.
      Să nu uităm că acum comandanţii caută să constate numerul învinşilor, materialul lor, morţii şi răniţii inimicului, precum şi al învingătorilor; să iea măsuri pentru îngroparea unora, pentru transportarea în ambulanţe a altora, pentru hrănirea celor vii, şi în fine să’şi formeze raporturile parţiale, din cari se va alcătui raportul general. Toate aceste lucrări cer timp şi ne îndatoresc a fi mai răbdători.
      Pe lângă acestea să nu pierdem din vedere, că linia telegrafică dintre Verbiţa şi Nicopoli a fost stricată şi că d’abia ieri, pe la 3'/2 dupe amiazi, a putut fi bine restabilită; că podul de peste Dunăre a fost rupt de valuri, astfel că primele sciri, privitoare la căderea Plevnei, au fost aduse de călăreţi la Nicopoli; de aci au fost transmise pe vase, la Turnu-Măgurele, de unde apoi au fost telegrafiate la Bucureşti. 
      Faptul de căpetenie îl cunoascem. 
      Suntem mândri că vitejii noştri au contribuit foarte mult la luarea acestei cetăţui, care a salvat onoarea Turciei.
      Artileria română de la Susurle, Opanez şi Bucova a oprit în loc impetuozitatea lui Osman-paşa şi l’a silit să se întoarcă în Plevna. Fără bravii noştri tunari, a căror agerime s’a distins în atâtea rânduri în acest cumplit resbel, armata din Plevna, triumfătoare la Gorni-Etropol, şi-ar fi deschis poate drumul către Vidin, unde ar fi format o nouă Plevnă, în legături cu forţele lui Mehemed-Ali.
      Ostaşii noştri au disputat cu isbendă trei redute Turcilor; ostaşii noştri au intrat cei d’intăi în Plevna spre a face cu neputinţă retragerea lui Osman-paşa.
      Încă atâtea fapte, ce le cunoascem, cari satisfac mult mândria noastră naţională şi cari ne dau dreptul la o însemnată parte din trofeele aflate, în Plevna.
      Domnitorul nostru a comendat armata, la a cărei isbendă au asistat cu o legitimă veseliă, Augustul Imperator al Rusielor şi fratele seu, Marele Duce Nicolae.
      Atâta ajunge pentru a ne îndestula mândria noastră, până când vor sosi amănuntele ce ne vor spune toate fasele luptei şi întregul său resultat. 
      În mesagiul Tronului, citit la deschiderea Corpurilor legiuitoare, se cuprindea o invitare însemnătoare. Coroana atrăgea atenţiunea ţerii legale asupra unei legi pentru ajutorarea familielor vitejilor morţi sau răniţi în luptă.
      Cu mare mulţămire, am vedut că guvernul s’a grăbit a presinta Corpurilor Legiuitoare două proiecte privitoare la acest ajutor: unul pentru înfiinţarea a patru orfelinate, pe circumscripţiunile militare, - şi altul pentru pensionarea infirmilor din causa de răniri grave în resbel şi a văduvelor şi copiilor celor morţi pe câmpul de resbel sau din causa acestor rane.
      Am dori acum să vedem camerele ocupându-se cât mai în grabă cu aceste proiecte şi dovedind bravilor, că ţara ştie să îngrijească de familiele celor ce şi-au dat viaţa pentru neatârnarea şi mărirea patriei. Mare măngăiere va aduce familielor, multă îmbărbătare va aduce oştenilor aceste legi.
      Această măngăiere, această îmbărbătare, sunt în drept să o aştepte fraţii noştri. Nu vom discuta azi aceste proiecte. Lucrarea d-lui Aurelian ni se pare foarte fericită. Îngrigirea orfanilor şi instrucţiunea profesională respund unei adevărate necesităţi. Legea propusă însă este prea laconică şi reservă multe cestiuni pentru regulamentul de administraţiune.
      Astfel nu se ştie, dacă cele patru orfelinate vor fi numai pentru băieţi, ori fiă-care va cuprinde câte doue secţiuni: una pentru băieţi, alta pentru fete. Afară de aceasta, articulul privitor la instrucţiune, în care se spune că înveţămîntul orfanilor se va compune din materiele cuprinse în programul şcoalelor primare, de noţiuni de agricultură, grădinărie şi industrie, ni se pare cam vag. Scim că asemini lucruri se hotăresc prin programe, dar totuşi am dori ca acest articlu să cuprindă lămurit principiul, că orfanii vor eşi din aceste şcoale cu câte o meseriă.
      Cât despre proiectul propus de d. I. Brătianu, am dori ca să fiă mai complet.
      Sunt părinţi al căror singur la bătrâneţe le era copilul, ce a murit pentru ţară. Nu li s’ar cuveni şi acestora un ajutor?
      Sunt o mulţime de dorobanţi cari au datorii către fisc, cari au învoieli cu proprietarii şi cu arendaşii, învoieli ce nu şi le au putut îndeplini, din causă că ţara i-a trămis pe câmpul de bătaiă, cari şi-au părăsit câmpul nelucrat şi-l vor găsi poate tot nelucrat. Nu se cuvine oare ca legea să vină cu nişte disposiţiuni uşurătoare pentru aceştia?
      N’ar fi oare drept să se dea  pămenturi soldaţilor cari  n’au?
       N’ar fi drept să se scutească de plata clăcii cei cari posed pămenturi dupe legea rurală?
      Iacă nişte întrebări, ce le recomandăm atenţiunii reprezentanţilor ţerii şi despre care va vorbi cu deameruntul, în numărul viitor, d. I. Negre.

           
ROMÂNIA LIBERĂ, BUCUREŞTI, 2 DECEMBRE 1877
      
      După fiecare biruinţă repurtată de oştile creştine, cuventul pace a circulat în toată lumea şi a produs o mulţumire generală, cel puţin momentan. Dorinţa universală de a se vedea cu o zi mai nainte subscriindu-se actul care va asigura liniştea Europii, se explică foarte uşor, când cugetă cineva la nenumeratele interese, unele mai importante decât altele, ce industria şi comerţul, prin progresul neîntrerupt al culturii, a înnodat între toate statele lumii. Această strânsă legătură de afaceri a sancţionat principiul solidarităţii  popoarelor, proclamat cu mult înainte de timpurile moderne, sub forme mai abstrase.
      De aci decurge atenţiunea neclintită ce vedem că fie-care naţiune manifestează pentru mişcările şi tendinţele celorlalte naţiuni. Astă-zi dar, naţiunea cu aspiraţiuni de viitor, trebue să se afle în ori-ce moment deşteaptă, ca să simtă la timp atingerea intereselor ei de ori-ce natură, şi să întâmpine pericolele, prin  mesuri înţelepte.
      După căderea Plevnei, sgomotul de pace s’a ivit, şi aleargă cu iuţeala fulgerului din oraş in oraş, astfel că acum va fi şi făcut ocolul pămentului.   
      Basat pe puternica consideraţiune a stăvilii ce pune intereselor tutor statelor un rezbel care se prelungesce, şi autorizat de faptul îngrozitoarei puteri de destrucţiune ce  uneltele  desăverşite  ale  rezboaielor de azi  fac  într’un  timp  foarte scurt,  ziarul nostru a esprimat  adesea convincţiunea, că crisa Orientului va  păşi iute spre faza ei finală. 
      Cu toată repeziciunea relativă a evenimentelor după teatrul luptei,  mărturim totuşi ca am fost înşelaţi în prevedirile noastre, din causa lipsei de date sigure asupra puterilor ce hotărâseră a se ciocni. Resbelul a durat peste aşteptările tutulor, şi poate va avea ăncă destule zile, ca să atingă marginea pacienţei cabinetelor  europene.
      Trei însemnate feţe am putea să numerăm că a luat până azi rezbelul din Orient.
      De la declaraţiunea rezbelului şi până la izbirea armatelor creştine, în Asia, de Kars, şi în Europa, de Plevna, constituiă primul period al luptei, în care armele ruse merseră victorioase, trecend cu o repeziciune de necrezut Balcanii, ameninţând pe Turci cu o sdrobire desăverşită, şi făcend pe lume să creadă că Rusia,  preparată în timp de doue-zeci de ani, a căzut asupra unui «stat putred» cu toată forţa ei colosală, şi că victoria completă nu va cere de cât timpul cât va trebui armelor imperiale ca să străbată calea la Constantinopol, in marş triumfal.
      În acest restimp, toate puterile se îngrijaseră serios de mărirea ce arătase Rusia, şi Anglia  regreta  că  n’a   pus  mai  multă bună-voinţă la  încheierea protocolului, care ar fi asigurat creştinilor drepturile  în atâtea renduri reclamate Porţii.
      Lucrurile înse se schimbară iute. 
      Deodată, Turcia, desceptată ca dintr’un somn adânc, ameninţată fiind în esistenţa ei chiar, gasesce ca prin minune, bani, oameni şi mijloace ingenioase de apărare. Armia creştină fu ţinută în eşec, şi după puţin timp soarta se întoarse în contră-i.
      Atunci se vedu că Rusia nu’şi făcuse de la început calculele prusienesce, şi ea fu silită să revizuească planul campaniei, să caute a se întări serios şi a forţa victoria cu ori-ce preţ, căci din acel moment numai era vorba de reformele creştinilor din Bulgaria şi de salutea popoarelor apăsate de sclavia osmanlîului, ci de onoarea armelor sale. 
      La începutul acestei a doua fase, noi furăm chiămaţi şi îndatoraţi a intra în luptă.
      Respundend la timp cu ajutorul nostru, când am credut că resbelul putea fi tîrît în ţară, după însemnatele pierderi ce aliaţii noştri încercaseră la Plevna, noi am procurat ocasiunea favorabilă imperiului rus de a se fortifica şi de a reîncepe campania după o nouă tactică, şi cu forţele ce din capul locului ar fi trebuit repezite în contra Turciei.
      O dată pe câmpul luptei, Românii îşi împliniră datoria cu vitejiă şi pricepere. Ţara s’a arătat demnă de înalta şi dificila situaţiune ce împrejurările ei creaseră, şi de acesta pacea trebuiă să ţină seamă.
      Căderea Karsului şi capitularea Plevnei formează actul al treilea al sângeroasei drame... şi dorim din suflet ca ea să se încheiă aci, şi să avem cât de curend fericirea de a vedea România, în virtutea sacrificiilor ce a făcut, ridicată la rangul statelor independente europene, şi asigurată în esistenţa ei, ca să’şi  poată vindeca ranele glorioase, ca să apuce din nou şi cu puteri înzecite calea liniştită a progresului şi a prosperităţii ei materiale. 
      Ceea ce ne produce însă o legitimă îngrijire, sunt dificultăţile ce va cauza alegerea modului în care negocierile trebue să înceapă, căci asupra acestui punt opiniunile cabinetelor de pe acum se arată împărţite. 
      Congres european, sau pace separată între puterile beligerante?
      Aci e prima punte spinoasă.
      În ori-ce caz, guvernul ar trebui să’şi aducă acum aminte de aforisma politică a strămoşilor noştri: «para bellum, si vis pacem».
      Găteşte-te de luptă, dacă doreşti pacea.
      Când arma a luat asupra’i rolul deslegării cestiunii Orientului, iarăşi arma, şi numai ea, poate să impue şi să hotărască.
      Toate succesele depind de a face lucrurile la timp. 


ROMÂNIA LIBERĂ, BUCUREŞTI, 3 DECEMBRE 1877
      
      Maiestatea Sa Imperatorul Alexandru va sosi, luni, în capitală.
      Bună-voinţa şi iubirea, ce Marele Autocrat al Rusielor ne-a arătat în aceste vremuri grele, ne impun datorinţe, pe cari nu ne îndoim că Românii vor sci să le împlinească.
      Celui-a care, astă-vară, a putut constata progresele făcute de un popor liber, Celui-a care a asistat la luptele susţinute de ostaşii noştri şi a recunoscut solemn vitejia Românilor, Celui-a care ne-a dat Augustul cuvent de sprijin şi n’a încetat de a manifesta o afecţiune onorătoare pentru trupele noastre, Celui-a care poartă cu mândriă pe pieptul său insignele bravurei române, se cuvine ca cetăţenii capitalei şi Românii din toate părţile să’I arate că poporul liber de la Dunăre scie să fiă recunoscător către cei ce’I voiesc binele.
      Siguri că cetăţenii vor arăta Marelui Suveran, care ne-a întins o mână amicală, că România, viteasă pe câmpul de resbel, scie să iubească, noi avem multă speranţă că Imperatorul Alexandru va duce în Rusia cele mai frumoase suveniri despre ţara noastră şi că, cunoscând acum bine aspiraţiunile poporului român şi virtuţile sale militare şi civice, el va sta totdauna în ajutor.
      România are multe lucruri de revendicat şi nu numai de Turci. Ne place a spera că Maiestatea Sa Augustul nostru aliat va fi cel d'ăntăiu care să ne înlesnească a intra în graniţele noastre străvechi, formând un stat liber şi neatârnat. 
      Astfel, numele Marelui Ţar ar remânea pentru vecie neşters din inima poporului român. 
      
      Dacă am încerca să facem bilanţul lucrărilor corpurilor legiuitoare, de la convocarea lor şi până astăzi, n’am cam avea ce să zicem spre lauda activităţii lor. 
      S’a cheltuit - cu greu renunţă deputatul la diurna sa -, s’a cheltuit o sumă relativ mare, fără ca ţara, în aceste vremuri grele, când valoarea banului este foarte scumpă, să aibă în schimb nişte lucrări corespundetoare. 
      Şi în ultimă analisă, cine este care plăteşte pentru toţi? Nu este îndoială că acest plătitor general este tot bietul ţăran, ale cărui frumoase calităţi le lăudăm, dar pentru bunul trai al său mai nimic nu facem. 
      În statele lipsite de industrie, cum este al nostru, şi a căror avuţie stă în productele pământului, cela care lucrează pământul este elementul ce întreţine viaţa statului.
      Astfel fiind lucrurile, ar trebui ca corpurile legiuitoare să cugete cu seriositate la soarta plugarului şi să iea măsuri sănătoase pentru îmbunătăţirea traiului său. 
      Noi toţi trăim în socoteala muncitorului de pământ, aproape singura putere de producţiune din ţeara noastră. Şi-apoi, când nevoile cad pe ţeară, când împrejurările ne silesc a ridica armele spre a apăra proprietatea individuală şi proprietatea naţională, tot pe bietul ţeran îl chemăm la luptă şi-i cerem sacrificiul vieţei, după ce ne-a hrănit atâta vreme cu sudorile braţelor sale. 
      Este timpul să ne îngrijim cu multă socoteală de starea acestui element, care ne-a păstrat limba şi obiceiurile româneşti, care ne hrănesce cu munca sa şi ne apără cu o vitejie uimitoare.
      Iacă o însemnată cestiune, care se impune legiuitorilor noştri.
      Noue ne pare rău când îi vedem aşa de puţin porniţi spre muncă şi lăsând să treacă vremea, fără a se ocupa măcar de proiectele aduse de guvern pentru ajutoarea familielor celor morţi sau răniţi în resbel. 
      Grăbiţi-vă dar, mandatari ai naţiunei, spre a dovedi fraţilor noştri din luptă că întreg gândul vostru este la denşii; spre a dovedi lumei că vigoarea desfăşurată de oştenii noştri pe câmpul de bătaiă, este egală cu activitatea bine chibzuită a legislatorilor ţării.



